Pur si simplu, nu!

Ieri seara. Opresc calculatorul. Obosit si plictisit ca in orice zi de luni, oftez adanc si-mi tarasc pasii spre bucararie. Ma uit la ceas. Aproape si jumate. Unspe. Iau din dulap cana mare si rosie cu Nescafe. Imi incalzesc un ceai. Nu beau cafea seara decat in cazuri extreme. Privesc pe geam copacii. Un porumbel ma priveste si el neclintit de pe marginea balconului vecinului. Infundat se aude Faithless. Tresar atunci cand imi da in foc ibricul. Sting aragazul si imi prepar cu grija ceaiul. Ma asez la masa si-mi atintesc privirea spre gresia imaculata. Miss you less, see you more. Trebuia sa-mi fi dat seama din prima. Eram destul de obosit pentru a mai recunoaste piesa asa de repede. Termin ceaiul si-mi spal cana. O asez cu grija de unde am luat-o.

Cu aceeasi pasi tarati imi continui drumul spre camera mea. Observ ca lasasem lumina aprinsa la bucatarie. Ma intorc s-o sting. Intr-un final ajung la caloriferul din camera. Dau sa pun mana. Frigea. Ma uit din nou pe geam la copaci, parca si ei dandu-si seama ca e luni. Luna nu se vedea. Era ascunsa printre norii vineti si bosumflati. Tot ce imi doream era sa ma bag in pat si sa ma culc. Nu vroiam nimic altceva. Pur si simplu, nu!

Unde pleci si cine esti?

Intotdeuna am vrut sa stiu ca existi. Nu poti sa ma minti. Te cunosc prea bine. Ti-am invatat fiecare miscare. Mi-ai spus candva ca esti ca un puzzle si ca in fiecare zi imi ramane sa-ti descopar ceva nou. Ai avut dreptate. Te cunosc mai bine ca pe mine. Mult prea bine. M-ai invatat sa rad si sa plang in acelasi timp. Nu-ti mai pot ascunde nici un secret. Am incredere in iubirea pe care mi-o porti. Vad prin tine fericirea de care aveam nevoie. Nu se poate sa fie asa de simplu! E chiar foarte simplu. Ma simt liber sa te iubesc asa cum esti. As vrea sa opresc timpul, insa stiu ca nu m-ar asculta. Da, nici pe tine nu te-ar asculta. Pe nici unul dintre noi si poate nici pe intreaga lume. Asa se explica de ce am visat urat in acea noapte. Dimineata parca am presimtit ca o sa te vad trista. Desi nu pareai, erai mai mult speriata. Inainte sa pleci te-am oprit si m-am uitat in ochii tai. Nu te mai pot iubi. Asa mi-ai raspuns. Insa nu asta vroiam sa aflu. Privindu-ti lacrimile te-am intrebat, resemnat de faptul ca o sa te pierd. Cine esti?

[edit]: Am scris articolul ascultand piesa Moby – One Of These Mornings, pusa pe repeat. Recomand cititul pe aceeasi piesa.

Un ultim rasarit de soare pe malul marii

marea

Nu puteam sa cred ca timpul poate trece asa de repede. Parca ieri eram in gara, nerebdator sa privesc marea si sa fiu pretutindeni inconjurat de spiritul de vacanta…

Coborand cu grija pe peronul interminabil si neschimbat, imi abandonam intr-un colt al mintii numai de mine stiut, gandurile si grijile care ma asteptau acasa. Trenul lasa in urama palide mostre ale aerului imbacsit din Bucuresti, preocupat de drumul care-l purta negresit pana in Mangalia.

Tragand dupa mine bagajele, parca hipnotizat de atmosfera intampinata, am ajuns la concluzia ca nu exista saptamana mai perfecta in care poti evada din tot ce insemna responsabilitate si rutina zilnica. Rezolvand problema cu cazarea, nu-mi mai ramanea decat un singur lucru: sa-mi revad vechea prietena. Marea.

Neschimbata si parca vrand sa-mi raspunda la salut, isi facu simtita prezenta prin zgomotul valurilor si briza nelipsita. Contactul dintre apa tulburata si trupul nerabdator a fost unul electrizant, cu impulsuri care au eliberat aproape sapte luni de asteptare, stare netransmisibila in cuvinte.

Noaptea parca nu-ti venea sa dormi. Marea te chema sa vorbesti cu ea si sa-i povestesti tot ce s-a intamplat de cand v-ati vazut ultima oara. Era o invitatie aproape imposibil de refuzat doar pentru faptul ca te asculta ca un copil fascinat de basmul pe care i-l spui, fara a te intrerupe.

Briza marii ma tinea treaz. Soarele iesea incet din mare, urcand cu grija pe bolta cereasca. Un rasarit perfect, dirijat de stelele care se ascundeau in lumina zilei ce abia incepea. Nu puteam sa cred ca timpul poate trece asa de repede. Parca ieri eram in gara, nerabdator sa privesc marea si sa fiu pretutindeni inconjurat de spiritul de vacanta…

A murit cultura, traiasca lamentalismul!

culturaMemoriile lui Mircea Eliade. Dupa aproape trei ani de cind am citit pentru prima oara Noaptea de Sinziene, ma simt si mai legat de operele lui, pe care mi le-am propus sa le citesc in totalitate. Nu stiu in ce masura voi reusi sa-mi ating acest scop. Imi vine sa rid de mediocra si lamentabila mea existenta de pina acum, à prôpôs de eventuala imposibilitate a asimilarii tuturor scrierilor istoricului religiilor. Exact cum spunea Cioran despre Marele Om, Eliade nu a cunoscut niciodata blestemul infringerii. Nu a vrut niciodata sa se lase biruit de propriile vise si teluri cum am facut noi toti ceilalti. Ce si-a propus, a atins, spre deosebire de mine si inca doua-trei, daca nu mai bine, miliarde de suflete care traiesc in acest cosmar, in fiecare zi. Nu stiu daca exista cineva vinovat pentru toate astea, in afara de mine (desi stiu foarte bine pe cine as putea sa dau vina), cineva care cu adevarat sa indure acuzatiile mele. La fel cum spunea si Eliade, omul nu cunoaste obstacole in ceea ce doreste sa intreprinda… in afara cazului cind este lipsit de libertate. Cita dreptate poate sa aiba. Chiar daca au trecut douazeci si unu de ani de cind a trecut in nefiinta, marele istoric al religiilor va avea vesnic dreptate.

Chiar daca am intimpinat greutati de-a lungul celor aproape douazeci de ani cit numara in prezent viata mea, nu am avut (acum imi dau seama) motiv sa ma pling cu adevarat. Probabil toate escurile mele de pina acum au fost influentate si de mediocritatea gindirii si de lamentabilitatea societatii in care am crescut. La fel cum Marele Om se considera obligat sa faca parte din prima generatie de romani care sa scape de vesnicul rol al sacrificatilor istoriei, asa, probabil, ca trebuia sa gindim si noi, cei citiva care suntem ceva mai rasariti. Dupa patetica revolutie care a eliberat Romania de comunism, trebuia sa urmeze o generatie care sa lanseze numai valori. Scop pina acum esuat, din pacate. Ma gindesc daca voi putea face ceva de acum inainte, daca mai are rost sa mai fac ceva. Precocitatea mi-a lipsit. Nu am nici un talent special. Poate ca ar fi mult mai nimerit sa tac si sa nu-mi mai dau cu parerea. Insa nu pot. Nu pot… De ce? Pentru ca am inceput sa realizez cit de ignoranti putem fi si cit de putini suntem cu adevarat atinsi de implinire. Iar implinirea nu se poate atinge decit prin munca asidua, munca la care nu m-am supus pina acum. Imi este imposibil sa ma mai numar acum printre majoritatea de ignoranti care ma inconjoara. Imi este imposibil acum sa nu ma gindesc ca viata trece pe linga mine iar eu ratez toate sansele care mi se ivesc in cale. Chiar daca este vorba despre o vesnica initiere, trebuie sa am taria de a raspunde oricaror intrebari si de a ma instrui perpetuu. Sunt prea multe ipoteze care trebuiesc luate in calcul, in loc sa luam decizii. Astazi se studiaza, se ia in calcul, se compara si numai dupa ce aceste procese au luat sfirsit se trece la luarea unei decizii. Zeci, daca nu chiar sute, de comparatii, de studii, de calcule pentru o singura si inalienabila decizie, care mai tirziu se dovedeste a fi prost inspirata din cauza pierderii de timp. Astazi a fost scris cam tot ceea ce era de scris, a fost spus cam tot ceea ce era de spus, de publicat si asa mai departe. De la scrieri si prelegeri, pina la muzica, film, jurnalism, stiinte exacte. Intr-adevar, este greu sa te mai afirmi astazi ca fiind original. Este greu sa mai emiti pretentii pentru o noua descoperire, care sa fie impresionabila, unica si menita sa schimbe viitorul atitior si atitior oameni, in bine. Sa-i faci sa inteleaga, sa-i faci sa invete. Metode si inventii, toate au fost descoperite. Tot ceea ce putem face acum este sa asimilam cit putem mai mult ce a fost creat pina in momentul de fata si sa incercam macar sa punem in practica ce am invatat pentru a perfectiona toate stiintele si domeniile existente.

Gata, am ajuns! Nu mai merita sa mai alergam, pentru ca suntem deja aici, in era tuturor cunostintelor. Suntem ca niste cai incapatinati care nu vor sa plece intr-o cursa pentru ca au o mentalitate de genul “De ce sa alerg si sa-mi rup un picior, cind pot sa stau aici si sa-i astept pe restul, pentru ca tot acolo vor ajunge?”. De-a dreptul hilar. Am inteles atit de multe lucruri in perioada cit am citit Memoriile, incit nici nu stiu daca le pot redacta aici si acum. Sunt mesaje care sunt transmise subliminal, mesaje care se intiparesc in creier, de a caror existenta nu sint constient dar care incep sau continua sa-mi afecteze luarea deciziilor. Sint constient ca nu mai pot continua in ritmul asta neglijent si de ratare, pe toate planurile (intelectual, social, afectiv). Totul depinde de noi si de deciziile noastre, decizii care depind, la rindul lor, de mentalitatile noastre, de perspectivele pe care le avem in viata.

Omul trebuie lasat sa-si duca la bun sfirsit lucrul, indiferent cit de greu si de nesatisfacator poate parea la prima vedere, iar la sfirsit criticile pot curge girla, insa pina in acel moment hotaritor, creatorul tebuie lasat in pace. Asta este marea problema: oamenii sunt prea usor influentabili si pina nu ating o anumita virsta nu pot constientiza cit de fundamental gresesc(,) ca isi lasa propriile vieti in miinile altora. De asta au ajuns unde au ajuns si anume niste fiinte mai mult sau mai putin rationale, care nu-si iau in calcul propriile dorinte si se ghideaza numai dupa curent, dupa moda, dupa necesitatile de moment, dupa mofturi. O decizie gresita poate duce la pierzanie o viata intreaga iar de asemenea decizii mi-a cam ajuns. Ar fi frumos sa aud in fiecare zi din ce in ce mai multi oameni “De acum inainte mi-am propus sa nu mai fiu asa. Mi-am propus sa nu mai fiu usor influentabil.” Mai mult sau mai putin spus, ne trebuie o generatie incapatinata, constienta de propriile valori si de propriile sanse. Acum ajung la vesnicul conflict dintre parinti si copii. Si nu o sa tina mult pina cind voi spune ca nu mai conteaza. Gata, am ajuns si aici! Nu mai conteaza! Nu ma mai intereseaza!

Trebuie sa stim ce vrem, sa stim de ce suntem in stare, sa nu ne mai lasam influentati de parerile altora, vom face ce stim ca avem de facut si vom duce la capat toate proiectele, indiferent cit ne va costa acest act de bravura, care, in cele din urma, trebuie adoptat de toata lumea. De ce trebuie adoptat? Pentru ca, repet, numai asa putem scapa de lamentabilitate si mediocritate, termeni de care ne lovim in fiecare zi si de care ne este greata de fiecare data cind intram in contact cu ei.

Multi vor spune ca visez. Imi pare rau, insa, ca EI nu s-au trezit pina acuma.

Ce miracol, ce minune! (episodul 1)

Sambata. Ca tot omul gospodar care se respecta, ma trezesc de dimineata si ma duc la piata sa fac cumparaturile de rigoare. Pentru cei care nu stiu, stau in zona Obor si pot sa ma mandresc ca piata e la doi pasi de unde stau. Trecem peste.

Ajung in parcarea din spatele blocurilor, trec prin parculetul in care ma jucam cand eram mic si ajung la punctul de colectare (ziare, reviste, hartoage) situat in fata intrarii. Atent ca nu cumva sa ma impiedic de imensa bordura care delimiteaza trotuarul, ridic ochii din pamant si observ un barbat de vreo 35 de ani, cu canadiana neagra si cu fes negru in cap, neras de cateva zile, care impartea foarte mandru niste fluturasi. Nu sunt amator sa colectionez toate prostiile atunci cand mi sunt oferite pe strada, asa ca dau sa trec mai departe. Interesant era faptul ca toti cei care primeau acei fluturasi incepeau sa rada nejustificat. Acest lucru mi-a captat atentia si implicit mi-a starnit curiozitatea.

Totusi ca sa nu par cersetor, ma fac ca trec prin fata barbatului fara a da impresia ca ma intereseaza ceva. Era oricum inevitabil sa ma rateze, dat fiind faptul ca era asezat exact in mijlocul trotuarului. Primesc o hartie A4 impaturita in doua, nemototolita. O desfac si observ o poezie, frumos centrata in mijlocul paginii, scrisa cu font de marimea 16 si cu efect de ingrosat. O sa va reproduc in totalitate textul, exact asa cum apare in pagina respectiva.

 

Sincer, nici rimele seci, nici masura inegala a versurilor, nici umorul de doi bani nu mi-au animat dimineata, cat gestul facut de acel barbat neras care mai mult ca sigur statea in frig de placere sa vada gesturile de pe fetele fiecarui trecator. Probabil o fi mai bine decat sa vinzi castraveti.

In ciuda acestui incident, mersul la piata a decurs normal, fara peripetii ulterioare.

Despre gardurile de beton

gard-betonGardurile de beton au preturi destul de scazute si calitate ridicata. Sunt instalate foarte rapid si usor si sunt durabile si usor de intretinut. Acestea se realizeaza din beton prefabricat care este un material extrem de practic si cu un aspect placut din care se pot construi pereti, porti si gard beton pentru toate tipurile de case.
Betonul prefabricat este turnat in forme din metal sau polipropilena in fabrica si sunt mai putine situatiile in care aceste profile se realizeaza la locatia in care urmeaza sa se ridice un perete. In functie de scopul utilizarii, acesta poate fi ranforsat cu otel. Componentele sunt fabricate si verificate in conditii controlate pentru a realiza o calitate superioara. In acest mod se pot construi garduri de beton de dimensiuni variabile.
Aceasta metoda de constructie este mult mai rapida si mai putin costisitoare decat alte metode care folosesc ca materie prima lemnul, caramida sau betonul turnat la fata locului. Firma care va aprovizioneaza cu beton nu trebuie sa aduca atat de mult echipament ceea ce inseamna ca va fi mai putin deranj pe proprietatea dumneavoastra si mai putina mizerie de strans dupa aceea. Aceste panouri sunt flexibile si usor de potrivit pe orice suprafata. Daca doriti ca pe viitor sa schimbati locatia gardului, atunci puteti sa desfaceti gardul si sa il mutati oriunde aveti nevoie.
Un alt avantaj pe care il au gardurile de beton este acela ca nu este necesara intretinerea lor. Dupa ce ati terminat de ridicat zidul, aceasta este ultima activitate pe care trebuie sa o executati. Nu mai aveti nevoie de vopsire, ungere, indepartare ruginei si alte astfel de actiuni costisitoare. Tot ceea ce trebuie sa faceti este sa spalati zidul ocazional, actiune care se poate realiza foarte usor cu ajutorul furtunului din gradina. Repararea este la fel de simpla deoarece componentele individuale pot sa fie inlocuite in cazul in care sunt deteriorate. Nu este nevoie sa executati reparatii mari consumatoare de timp si bani la o astfel de structura.
Turnarea in fabrica a betonului inseamna ca acesta este standardizat si masurat foarte precis. Acest lucru va ofera garantia asupra faptului ca structura este solida si durabila, chiar si in cele mai vitrege climate. Este rezistent la vant si cutremur, la foc, la actiunea ruginei si insectelor, mucegaiului si multor altor factori distructivi.
Poate singurul dezavantaj pe care il au gardurile de beton este acela ca nu sunt atat de frumoase in comparatie cu alte materiale cum ar fi lemnul sau metalul. Astfel, oricat ati incerca sa modificati un gard de beton, acesta nu va avea niciodata aceeasi stralucire ca si unul realizat din structuri metalice. Insa exista posibilitati de a modela matrita si de a creea efecte decorative si pe gardurile de beton.

Eu si ideile mele

Stiu ca multa lume imi citeste blogul. Asta pentru ca statistics.ro care-mi monitorizeaza traficul nu are cum sa ma minta 🙂

Ce rugaminte am? De sunteti oameni simpli. De sunteti instalatori sau electricieni. De sunteti oameni cu zece mii de firme. De sunteti caministi sau studenti la facultati private. De sunteti din tara sau de peste granita. De sunteti timizi sau de spuneti cele mai mari prostii. De sunteti oameni buni la suflet sau de sunteti oameni rai (de preferat criminali in serie). Nu ma supar si nu ma intereseaza decat un singur lucru. Lasati fratilor si voi un comment la acest post ca sa stiu daca bloghez indeajuns ca mesajul meu sa fie inteles.

In rest, toate cele bune.

Speranta moare ultima!

speranta

Feeling: Simtea cum o cuprindea incetul cu incetul o veselie izvorata parca din nebunie, din inconstienta, sau mai bine zis din acceptarea esecului inevitabil de a doua zi.

Certitudine: Viata e nedreapta cu studentii generatiei ’86. Da da da, eterna generatie de cobai pe care EI s-au pus sa mai exerseze un nou experiment: studiile de 4 ani in loc de 5 cu toate consecintele neprevazute de EI!

Feeling: Simtea cum totul in jur capata un miros patrunzator de cacat… Vine vacanta de iarna, vin colindatorii, peste tot domneste miros de scortisoara si conifere impodobite artistic… numai in preajma ei PUTE RAU!! Ca si cum un nor “poluant” n-ar parasi-o deloc.

Certitudine: 2007 aduce integrarea in UE… dar cu ce incalzeste asta starea studentului (sa zicem electronist) nemuritor si rece, care va avea de infruntat lighioanele facultatii in care isi face veacu’? El se va incalzi numai de la febra multiplelor colocvii, proiecte si examene pentru care va trebui sa dovedeasca, din nou, puteri herculene (asimilat zeci si zeci de pagini in cateva zile).

Feeling: Rezolutie: “la sfarsitul sesiunii, daca scap integralista, ma rad in cap… sau mai bine, ma tund scurt si ma fac blonda platinat… ba nu… ma fac turcoaz… da… si ma imbat pana intru in coma alcoolica…”

Certitudine: Degeaba te lasa nenea’ Strutzu (prof) cu carti, seminarii, cursuri pe banca… nu vrea decat sa se joace un pic cu psihicul tau, totul e un joc al nervilor la urma urmei si castigatorul marelui LOZ, cel care va scapa din (aceasta) facultate, nu va fi cel care isi tine nervii tari, ci cel care va stii cum sa se puna la mintile bolnave ale lighioanelor descrise mai sus.

Feeling: Senzatie acuta de descompunere, simtea cum ar putea sa invete chimia organica pe propriu organism, sa studieze evident procesele corozive… O durea tzeasta, umerii, gatul, totul parea sa indice o rupere… Si, totusi, spera la o zi luminoasa, la o betie ca in vremurile bune… spera la mirosul de scortisoara si vanilie si de brad proaspat nins, la mirosul imbietor de sarmale… la bucuria sarbatorilor… spera…

CONCLUZIE: Speranta moare ultima, credinta moare prima!

Despre nimic! – episodul II –

nimic-nu-e-usor

Mă trezesc brusc. Lumina puternică mă orbeşte şi-mi provoacă dureri. Închid repede ochii. Probabil că azi-noapte am adormit prea târziu şi acum Soarele e foarte sus. Mă bate grijuliu cu razele sale blânde: „Hai puiule scoală-te, e aproape amiază”. „NU vreau!” îi răspund eu îmbufnat de aşa obrăznicie. Cum adică: să-mi spună mie cineva ce să fac?! O adiere rece, de toamnă târzie în mijlocul iernii, mă cuprinde deodată. „Aha! Deci sunt la mila ta. Bine! Fie, mă trezesc.” Dau să mă ridic, dar o presiune oarecare îmi apasă picioarele. Este Tina, motanul meu. Nu întrebaţi pentru că nu are rost să vă bateţi capul! În plus, cică, aş fi şi medic veterinar. Poftim, să mai credeţi în zvonuri! Îmi retrag cu atenţie picioarele de sub el, să nu care-cumva să-l deranjez pe „prinţes”. Are obiceiul să doarmă deasupra plăpumii, n-am înţeles niciodată de ce. În fine, ajung în capul oaselor, fac câteva mişcări de re-învigorare în faţa geamului, mă îmbrac şi încerc să mă duc la toaletă. „Ocupat!” E na! Cum naiba se întâmplă că atunci când am eu nevoie de toaletă, absolut invariabil este ocupată. Teoretic, în contextul acesta, nu ar fi trebuit să folosesc termenul de „absolut”, dar eu nu sunt de acord. E prea mic acest termen pentru a descrie exasperarea mea! Sunt unii oameni, „dom’le”, care îşi petrec jumătate din viaţă la toaletă, jumătate trebăluind cine ştie ce prin casă, jumătate la serviciu, iar restul o dorm! Nu vă iese la socoteală? Nu zău!? Nici mie! Şi asta se întâmplă în fiecare zi. Să ştiţi că ăia de le şcoală nu ne învaţă nimic util. Numai lucruri utopice. Spre exemplu, în primul an de şcoală, după ce învăţăm cifrele, trecem la operaţia de adunare, unde aflăm că din unu cu unu rezultă doi. Teoretic. Practic se întâmplă în felul următor: am 100 lei într-un cont curent la o bancă oarecare; mă duc să mai depun 100; bun, prin urmare, 100 cu 100 ar face 200 lei, dar la extrasul de cont nu pot decât să citesc că am 195,49 lei; mă duc către duduia de la ghişeu, hotărât să o fac albie de porci, chiar dacă nu este ea de vină, ci ăia din birourile de la etajul următor la care oricum nu ajung niciodată; pe drum mi se face lehamite ştiind dinainte ce mi se va răspunde. Prin urmare, pentru învăţăcei, operaţia matematică ar trebui să fie predată aşa: unu plus unu fac doi, Minus comisionul bancar, Minus taxa de administrare, Minus bacşiş şi Minus rotunjire-că-doar-nu-vrei-să-te-trăznească-de-la-atâta-metal. În final constatăm că unu plus unu fac unu (sigur) şi ceva după virgulă (variabilă), în funcţie de Bancă, Ospătar şi Vânzător (constante), în care variabila tinde spre zero dacă cele trei constante sunt întrunite într-un singur individ. Exact când îmi termin raţionamentul eliberează mama baia. O salut. Mă salută, mai mult printre dinţi şi-mi aruncă şi o şopârlă: „De fiecare dată când sunt la baie, ai tu nevoie de ea!”. „C’est la guerre!” îi zâmbesc eu fericit că nu sunt singur în durerea mea. Dau drumul la apă. Nu curge nici cea caldă, nici cea rece. Doar cea gheaţă. Îmi aduc aminte vag, că aseară, când am venit acasă, parcă am zărit un anunţ pe alocuri rupt, în holul blocului: „Apa caldă… mâine…Vă mulţumim pen…Adm…” Abia acum îi cuprind pe dea-ntregul filosofia. Era prea profundă aseară. În rest nimic.

Despre nimic!

Cum adică să vorbim despre nimic? Păi este foarte simplu: nimicul e în fiecare din noi; e în mine, e în tine, e în fabrici şi uzine. Din nimic am venit şi în nimic ne vom întoarce. Fireşte unii au o doză mai mare de nimic decât alţii. Şi aici apare conflictul: unii au prea mult şi vor şi mai mult, iar alţii au mai puţin şi… nu ştiu ce vor.

Un nimic – surprins într-un flash tridimensional – stătea cu o mână întinsă spre semi-distanţa dintre cer şi pământ cu o grimasă întipărită pe faţa ovală, specifică nimicului, cu gura a căror buze neanderthaliene exprimau nimicul în cea mai pură formă, iar părul, ca abanosul, era punctat pe ici pe colo cu unele petice blonde, într-o frizură modernă, adică de nimic. Avea în dotare un trening ultimul răcnet – Nikey – luat, probabil pe nimic, dintr-un bazar cu un vag aer turcesc, amestecat cu ceva asiatic, iar acesta era perfect asortat cu o pereche de pantofi, proaspăt şi veşnic lustruiţi. Iată un exemplu clasic de nimic exteriorizat!

Însă, dacă raşchetăm bine acest exterior, vom ajunge, în majoritatea cazurilor, la aşa-numitul „miez de nimic” (excepţia o realizează studenţii de la IATC, care, în anumite momente ale pregătirii lor, pot fi observaţi bântuind străzile, ambalaţi tot în nimicuri turceşti sau de la alte firme la fel de celebre, dar ei au un scop mult mai profund decât poate bănui vreunul din cei mai profunzi dintre nimicuri – în fine, nu problema lor o studiem aici). Dar pentru a înţelege miezul de nimic, pentru a descifra cele mai intime trăiri ale sale, trebuie să-l punem în mişcare, să-l observăm în plenitudinea manifestărilor, ori pentru asta va trebui să-l dotăm şi cu o şapcă Gugi, importată de la rudele de peste mări şi ţări, adică manufacturată pe vapor, dintr-un material sublim şi discret, de esenţă rară (sic!), cu 50% bumbac şi 90% poliester, nelipsită din arsenalul secret al unui adevărat nimic. Aşadar îl observăm pe domnul Ninel – aşa îl cheamă pe nimicul nostru îngheţat în poziţia de mai sus – cum prinde viaţă, la cei treizeci de ani ai săi, mai lent la început, apoi din ce în ce mai alert, până la viteza normală a desfăşurării evenimentelor în cotidian. Intuim că mâna aruncată în aer, este de fapt un gest pentru a-i întări vorbele în faţa unui amic, vorbe ce pun în valoare o lume cu totul aparte, construită din gesturi – incredibil! – cu buzele. O adevărată epopee se poate descoperi observatorului, care, privind înmărmurit, constată cum acele buze descriu, prin mişcări de dute-vino în sus şi în jos, de la stânga la dreapta, cum spuneam, descriu arcuri de cerc, elipse şi ovale, linii frânte şi drepte, în fine, o întreagă gama de scheme şi artificii nemai-întâlnite, la care poate contribui întreaga musculatură facială, pentru a genera emoţii exprimate cum nici o altă făptură omenească nu a mai reuşit:
– …ăăă. Da. Cred! Păi cum să nu cred! Sigur că există Dumnezeu! Doar L-am văzut… exprimă exuberant Ninel, aruncându-i amicului o privire complice.
– Cum adică L-ai văzut? Întrebă contrariat amicul. Dumnezeu nu poate fi văzut de către un muritor de rând, continuă doct individul.
– Auzi dom’le, uite ce e, una şi cu una fac doi…
– Mă rog…
– Cum te rogi? Io dacă spun că l-am văzut…
– Nu l-a asta m-am referit…
– Da’ la ce te referi dom’le?
– Nu contează, zi mai departe…
– …ăăă, păi ziceam că L-am văzut într-o zi, chiar acum câteva zile, şedeam frumos la jeam, şi beam din cafeaua lu’ nevastă-mea, că io când zic că vreau cafea (cu accent pe „v”), imediat sare să mi-o facă, că aşa sunt io… bărbat în casă! Nu muiere! Şi la şiorbă la fel…
– Lasă asta, zi-mi cum L-ai văzut pe Dumnezeu, îi tăie amicul, dintr-o dată plictisit.
– Păi băi n-auzi? (expresie scurtă, ca un fel de tic, în mijlocul unei răsuflări) Cum stăteam eu aşa şi priveam aşa… în zare la ploaie, că ploua aşa.. (gesturi, scheme, artificii) şi mă gândeam la ale mele, la copiii, la nevastă aşa… Poooc! (bătaia puternică din palme ce veni în scopul „întăririi” onomatopeei avu menirea să-l scoată din starea de relativă moleşeală pe distinsul amic). Dintr-o dată un fulger mare-mare (cu burta înainte şi trunchiul dat pe spate, Ninel încercă să deseneze, cu mâinile, un cerc în aer atât cât îl ţineau încheieturile braţelor, mai-mai să se mai lungească cu ceva milimetri), mare rău mă, la cincizeci de metri…ăăă ce prostii vorbesc, care mă, de unde? Nu era mai mult de cinş’pe metri de casă! Nu ştiu dacă mă-nţelegi?
Ninel făcu o pauză să-şi aprindă o ţigară.
– Te înţeleg, dar nu înţeleg unde e Dumnezeu în povestea asta? îl încurajă amicul.
Cu forţele împrospătate de parfumul tabacului de origine incertă, Ninel îşi continuă peroraţia:
– A! Păi aici e şchema! Că când a trăznit fulgerul, acolo unde a trăznit…
– Unde a trăsnit mai exact?
– Păi la mine în curte! A trăznit un copac, l-a făcut bucăţi… în două l-a rupt, dar stai să vezi, că chiar atunci m-a orbit fulgerul (şi într-un gest scurt dar puternic, cu palmele întinse, spre faţă, îi arătă amicului „şchema”, cât pe ce să-şi lipească mâinile butucănoase de nimicul feţei). E! Şi cum eram io orbit aşa… de vedeam numa’ alb în faţa ochilor şi mă văitam că numai văd nimic…
– L-ai văzut pe Dumnezeu! Încercă amicul disperat.
– Nu breee! Intră nevastă-mea… cu cafeaua… păi nu ţi-am esplicat cum stă treaba cu bărbatul în casă? Şi când a intrat şi m-a văzut pe mine cum mă văitam…
– Stai aşa un pic! (amicului i se aprinse un filament). Nu ai spus mai devreme că stăteai şi beai din cafeaua deja făcută? Măi, tu îţi baţi joc de mine!
Exasperat, amicul dădu să plece. Ninel, aproape rupându-i câteva fibre musculare interlocutorului, opri intenţia amicului cu o mână vânjoasă pusă pe antebraţul fragil al unui om obişnuit cu munca de birou.
– Stai măi prietene că n-ai înţeles… se rugă Ninel.
– Lasă-mă te rog, mă plictiseşti! Şi dă-mi drumul, ce mă ţi aşa?
După ce se eliberă, amicul îşi frecă puţin antebraţul încercând să repună sângele în mişcare.
– Bine, bine! Atunci dă-mi şi mie cinci zeci de mii, că ţi-i dau mâine, că am o şchemă cu unu’… trecu Ninel de la un subiect la altul, ca nimicul.
– Ce să-ţi dau!? (amicul era chiar uluit de schimbarea de macaz a lui Ninel) Ţi-am mai dat şi săptămâna trecută, când ai primit de la casierie numai bonuri de masă! Ai spus că mi-i dai în două zile şi uite au trecut şapte!
– Ho mă! Nu sări ca arsu’. Că e pentru amândoi. Adică dacă am bani să pot să fac ce am de făcut, câştig şi pentru mine şi pentru tine (alte gesturi, scheme, artificii) şi dacă e, mai îţi dau şi peste… că ai fost om cu mine şi aşa trebuie să se ţină prietenii, aproape unii de alţii, nu?
– Auzi? I-a nu întinde pelteaua cu mine. De când îmi eşti tu prieten? Te-am ajutat, ca între colegi de serviciu, când ai fost la strâmtorare, dar acum văd că te obrăzniceşti…
– I-a mai du-te dracului bă! Că văd că ai de-astea-n cap! Dacă vrei îmi dai, dacă nu, nu. Ce atâta vorbărie! Da! (întări Ninel, mai mult pentru a se convinge pe sine de justeţea propriilor afirmaţii) Ce? Vrei banii înapoi? Şi cu o piruetă, executată aproape ca un reflex, în pas de defilare îi aruncă victorios o ultimă şaradă amicului: Îhî! O să-i vezi! La anu’ băăă… când şi-o înţărca dudu… ăăă… cireşile băăă…

Perplex de turnura pe care o luase discuţia, amicul nu putea decât să observe cum Ninel se depărtă cu paşi mari de zona de „conflict”.

Ninel nimicul extrovertit! O formă veridică de zero, a cărui valoare, indiferent cât de exemplară, nu este decât literară.

Nimicul introvertit este, însă, cel ce macină existenţa evoluată, adică nimicul opus nimicului exterior, dacă este posibilă exprimarea. Mai simplu: o formă mondenă, opusă celei de talcioc de mai devreme. Una îmbălsămată în parfumuri de Milano şi haine de Paris, neapărat încadrată într-o pălărie şic, luată direct de pe Brodway sau de unde vor cinstitele feţe şi obligatoriu cu ochelari de soare de tip ori-ce-vreme-zi-sau-noapte madrileni, la care se poate adăuga sau nu, după preferinţe, o spoială de cultură generală, dar neapărat-neapărat o „enciclopedioasă” cunoaştere a celebrului „show-biz” (vezi Mitzo că eşti proastă?). Pe aceasta să o arătaţi cu degetul pe stradă, de ei să râdeţi copios, nu pe săracii cu patru clase şi tot atâţia pereţi ce ies in evidenţă doar la colţ de uliţă.

Vă „ţine”?